Live

Imaginează-ți asta: Vorbești o limbă pe care nimeni n-o vede

Imaginează-ți pe cineva care a trăit în același oraș toată viața, vorbește acasă limba comunității sale, o învață pe copii și păstrează vii tradițiile acesteia. Dar când iese afară, nimic din toate acestea nu se reflectă în spațiul public – nici pe indicatoarele rutiere, nici pe documentele oficiale, nici pe clădirile publice. Este ca și cum limba sa și, prin extensie, identitatea sa, nu ar exista.

Aceasta este realitatea de zi cu zi pentru multe grupuri minoritare din Europa. În ciuda istoriei îndelungate și a legăturilor profunde cu regiunile lor, limbile lor rămân invizibile în viața publică. Aceasta nu este doar o problemă abstractă – ea afectează modul în care oamenii percep locul lor în societate, în special în țări precum Polonia și Lituania, unde vizibilitatea limbii capătă forme foarte concrete.

Pentru minorități, limba nu este un accesoriu. Este inima comunității, un semn de identitate și continuitate. Când dispare din sfera publică, mesajul este clar: „Nu vă aparține acest loc.”

Polonia: Facem loc limbilor minoritare

În Polonia, o lege din 2005 oferă un cadru legal pentru a face din nou vizibile limbile minorităților. Deși legea are limitări, ea oferă instrumente practice pentru recunoaștere. În municipalitățile în care minoritățile reprezintă cel puțin 20% din populație, pot fi introduse toponime bilingve, atât în poloneză, cât și în limba minorității.

Datorită acestui fapt, zeci de orașe au acum indicatoare în germană, belarusă, lituaniană sau cașubiană. Aceste indicatoare sunt mai mult decât simple formalități administrative – sunt simboluri puternice. Ele spun: Limba, cultura și prezența ta contează aici .

Desigur, nu este întotdeauna ușor. Au existat acte de vandalism, proteste publice și chiar contestații în justiție – în special în ceea ce privește semnele în limba germană. Dar sistemul există și dovedește că o țară poate echilibra unitatea lingvistică cu respectul pentru diversitate.

Lituania: Limba de stat vs. Drepturile minorităților?

Situația din Lituania este mai complicată. Deși țara a ratificat Convenția-cadru pentru protecția minorităților naționale , modul în care aceasta este implementată – în special în ceea ce privește minoritatea poloneză – ridică îngrijorări.

În zone precum Vilnius și Šalčininkai, unde comunitățile poloneze formează majoritatea, se folosesc de ani de zile indicatoare neoficiale în limba poloneză. Aceste indicatoare exprimă identitatea locală și un sentiment de apartenență. Însă autoritățile lituaniene le-au declarat în repetate rânduri ilegale. Indicatoarele au fost îndepărtate, iar administrațiile locale au fost amendate.

În centrul problemei se aflăLegea privind limba de stat , care a fost interpretată astfel încât să excludă toate celelalte limbi din spațiul public — chiar și în zonele cu o prezență puternică a minorităților. Din perspectiva drepturilor omului, aceasta transmite un mesaj îngrijorător: vizibilitatea limbilor minorităților reprezintă o amenințare la adresa unității naționale.

De ce aceasta nu este doar o „problemă tehnică”

Pentru majoritatea oamenilor, un indicator stradal într-o altă limbă poate părea un detaliu minor. Dar pentru comunitățile minoritare, poate însemna totul. Este un semn de demnitate, recunoaștere și incluziune. Le spune: Aparținerea ta este importantă. Istoria ta contează.

Din punctul de vedere al dreptului internațional, problema este clară. Articolul 11(3) din Convenția-cadru solicită în mod explicit statelor să respecte denumirile și semnele tradiționale ale locurilor în limbile minorităților, în zonele în care aceste grupuri au trăit din punct de vedere istoric. Acesta nu este un privilegiu – este un drept înrădăcinat în identitatea culturală și demnitatea umană.

Absența unor astfel de semne nu este un act neutru. Este o ștergere simbolică, sugerând că o singură limbă și o singură cultură merită recunoaștere publică. Iar această ștergere poate răni profund.

Valorile europene în practica locală

Deși dreptul de a folosi limbile minorităților în public este susținut de acorduri internaționale și standarde ale Consiliului Europei, în cele din urmă, guvernele naționale trebuie să îl pună în practică. Polonia și Lituania ilustrează două abordări foarte diferite.

Polonia, în ciuda provocărilor cu care se confruntă, a creat un sistem care permite comunităților minoritare să-și revendice spațiul simbolic. Lituania, deși este oficial angajată în drepturile minorităților, folosește interpretarea juridică pentru a restricționa vizibilitatea. Rezultatul? Pentru mulți polonezi lituanieni, limba lor maternă rămâne invizibilă într-un loc pe care l-au numit acasă timp de generații.

Aceasta nu este doar o problemă juridică — este o chestiune de valori. Ar trebui ca unitatea să vină cu prețul excluderii diversității? Sau poate un stat să construiască legături comunitare mai puternice prin recunoașterea și includerea tuturor cetățenilor săi?

Vizibilitatea este recunoaștere

A face limbilor minoritare vizibile în viața publică nu este o chestiune de ornat. Este vorba despre dreptate și egalitate. Spune: Faci parte din această țară. Limba ta merită spațiu aici. Te vedem.

Nu este vorba de politică identitară, ci de corectitudine. Când o limbă minoritară apare pe un indicator rutier sau pe un document oficial, înseamnă că oamenii nu trebuie să lupte în fiecare zi doar pentru a demonstra că există. Înseamnă că nu trebuie să aleagă între loialitatea față de țara lor și loialitatea față de identitatea lor culturală.

Pentru că într-o societate cu adevărat incluzivă, diversitatea nu este o amenințare – este un punct forte.

Scris de

Modelați conversația

Aveți ceva de adăugat la această poveste? Aveți idei pentru interviuri sau unghiuri pe care ar trebui să le explorăm? Anunțați-ne dacă doriți să scrieți o continuare, un contrapunct sau să împărtășiți o poveste similară.

Scrieți un articol de contraargumentare Scrieți un articol conex