Editat de Francesca Moriero

Consiliul Uniunii Europene a dat undă verde noului regulament privind repatrierile și actualizării oficiale a listei așa-numitelor „țări terțe sigure”. Acesta este un pas pe care Italia îl așteaptă de mult timp pentru a continua ratificarea legislației și, mai ales, pentru a încerca să deblocheze funcționarea centrului planificat din Albania. Ministrul de Interne, Matteo Piantedosi, prezent la Consiliul Afaceri Interne de la Bruxelles, a salutat acordul, considerându-l „un element important al strategiei naționale de gestionare a fluxurilor de migrație”. Cu toate acestea, acesta rămâne un rezultat controversat, deoarece multe dintre instrumentele introduse ridică îndoieli semnificative atât cu privire la protejarea drepturilor, cât și la eficacitatea reală a măsurilor.

Noua listă a țărilor sigure

Conform deciziei miniștrilor UE, Bangladesh, Columbia, Egipt, India, Kosovo, Maroc și Tunisia trebuie considerate țări de origine sigure. Prin urmare, cetățenii din aceste zone vor fi supuși unor proceduri accelerate de solicitare a azil, ceea ce poate duce la un termen foarte scurt. În plus, cererile lor pot fi evaluate și în țările terțe prin care trec în timpul călătoriei lor, extinzând posibilitatea procedurilor de relocare în afara Europei.

Italia, care înregistrează un număr semnificativ de sosiri din Bangladesh, Egipt și Tunisia, a fost prima care a insistat asupra acestui rezultat. Cu toate acestea, raționamentul UE – considerarea țărilor cu o pondere a cererilor de azil mai mică de 20% – ca fiind „sigure” pare mai degrabă o scurtătură statistică decât o evaluare reală a condițiilor din țările de origine. Nu este o coincidență faptul că lista include țări în care drepturile omului și libertățile fundamentale nu sunt garantate pentru segmente mari ale populației.

Tunisia este unul dintre cele mai frecvent citate exemple: în ciuda legăturilor sale instituționale strânse cu Bruxelles-ul, este un loc documentat al violenței împotriva migranților, al violenței și abuzurilor din partea autorităților, al respingerilor sumare și al represiunii politice. Același lucru este valabil și pentru Bangladesh, unde minoritățile religioase și figurile opoziției sunt persecutate, și pentru Egipt, caracterizat prin detenție arbitrară sistematică și o restricționare drastică a libertăților civile. Prin urmare, includerea acestor țări pe listă riscă să producă un efect simplu și grav: reducerea accesului la azil pentru cei care au cea mai mare nevoie.

Principiul țării terțe sigure: un mecanism care transferă responsabilitatea fără a rezolva problemele

Noile reguli prevăd că, dacă o persoană a trecut printr-o țară pe care UE o consideră „sigură”, cererea sa de azil poate fi respinsă imediat, deoarece Europa consideră că protecția ar trebui solicitată tocmai în acea țară de tranzit. Criteriul se poate baza pe trei elemente: o legătură cu țara respectivă, un tranzit efectiv sau un acord bilateral care să permită procesarea cererii acolo. Singura excepție este posibilitatea aplicării acestui mecanism minorilor neînsoțiți.

Această măsură, menită să simplifice procedurile europene, riscă să încredințeze protecția drepturilor migranților unor state care adesea nu dispun de structurile și garanțiile necesare. Și acest lucru ar putea duce la alungarea oamenilor din zonele în care există controale, transparență și drepturi recunoscute, către locuri în care aceste elemente sunt mult, mult mai slabe.

Centre în țări terțe

Unul dintre cele mai semnificative efecte ale regulamentului este capacitatea statelor membre de a înființa centre de procesare și repatriere în țări terțe, așa-numitele centre de returnare. Comisarul european Magnus Brunner a subliniat că alegerea partenerilor aparține statelor membre: Olanda negociază cu Uganda, Germania și-a exprimat interesul, iar Italia continuă să se concentreze pe acordul cu Albania. Cadrul juridic european permite acum aceste experimente, dar rămân îndoieli profunde. Delocalizarea procedurilor ar putea duce la o slăbire a garanțiilor juridice, la o supraveghere publică mai redusă și la un risc real de detenție prelungită fără un sprijin juridic adecvat. La aceasta se adaugă întrebarea etică: externalizarea primirii înseamnă transferul responsabilităților fundamentale către țări terțe care de foarte multe ori nu au standarde comparabile cu cele ale UE. Organizațiile pentru drepturile omului se tem, pe scurt, că aceste centre vor deveni locuri opace, departe de controlul democratic și mult mai expuse încălcărilor drepturilor omului.

Problema cotelor de solidaritate: o Europă încă divizată

Problema cotelor de solidaritate rămâne, de asemenea, nerezolvată. Comisia propune un sistem de contribuții obligatorii pentru a sprijini țările primilor sosiți, dar rezistența rămâne puternică. Finlanda, de exemplu, ar fi de acord să contribuie doar financiar, fără a-și asuma sarcina primirii. Prin urmare, acordul final va depinde de capacitatea celor douăzeci și șapte de a depăși vetourile și neîncrederea, dar rezultatul nu este o concluzie previzibilă.

Un rezultat departe de a fi triumfător

Pachetul aprobat la Bruxelles reprezintă cu siguranță un pas politic important, dar nu poate fi interpretat ca o victorie. Cadrul construit de UE își propune în primul rând să accelereze procedurile, să externalizeze gestionarea și să restricționeze accesul la azil pentru un număr tot mai mare de persoane. Riscul este însă ca, în numele acestei „eficiențe”, protecțiile și garanțiile să fie reduse, expunând și mai mult persoanele deja vulnerabile.

Rezultatul, pe scurt, este migrația tratată ca o problemă logistică, mai degrabă decât ca un fenomen uman complex. Iar cei care vor plăti prețul, încă o dată, vor fi migranții înșiși, cei care fug din țări care sunt „sigure” pe hârtie, dar în practică, continuă să fie orice altceva.

Scris de

Modelați conversația

Aveți ceva de adăugat la această poveste? Aveți idei pentru interviuri sau unghiuri pe care ar trebui să le explorăm? Anunțați-ne dacă doriți să scrieți o continuare, un contrapunct sau să împărtășiți o poveste similară.