Psihanalistul și filosoful social american de origine germană, Erich Fromm, îl descrie ca fiind una dintre cele trei forme ale ceea ce el numește sindromul decăderii. Problema principală a narcisismului, susține Fromm, este că narcisiștii sunt complet incapabili să perceapă realitatea din afara lor, iar tocmai această detașare îl face atât de distructiv. Potrivit lui Fromm, numeroși factori pot duce la decăderea unui individ, dar, fundamental, toți oamenii se străduiesc inițial să „depășească viața”. Ei fac acest lucru într-unul din două moduri: prin biofilie – derivat din grecescul bio (viață) și philia (dragoste prietenoasă), sau prin necrofilie, din necro (moarte) și philia.

Biofilia îmbrățișează viața, în timp ce necrofilia o neagă, dar ambele servesc drept mecanisme de adaptare la provocările existenței. Narcisismul, sugerează Fromm, apare ca un mecanism secundar, înclinând spre calea necrofilă. De ce? Pentru că nu este o afirmare a vieții, este intens individualist și egoist, în timp ce oamenii sunt ființe inerent sociale. Cu toate acestea, detașarea de realitate nu îi împiedică pe narcisiști ​​să se adapteze; ei își ascund adesea dezinteresul față de viața comunitară și pot chiar forma grupuri.

„Grupul extrem de narcisist este dornic să aibă un lider cu care să se poată identifica. Liderul este apoi admirat de grup, care își proiectează narcisismul asupra lui… Narcisismul individului este transferat asupra liderului.” Ironia este că narcisiștii sunt rareori îndrăgostiți de ei înșiși. Cel mai adesea, stima lor de sine este legată de o identitate colectivă – națiune, rasă, religie sau ideologie – pentru că, în adâncul sufletului, se simt inadecvați. Apartenența la un grup le conferă semnificație și sunt dispuși să apere acest statut perceput cu orice preț. Rezultatul? Radicalismul.

Totuși, nu toți membrii unei mișcări radicale sunt neapărat narcisiști; statisticile nu s-ar alinia. Factorul crucial este că grupul în sine funcționează narcisist, o tendință pe care Fromm o descrie ca fiind transmisă social. Oamenii au nevoie să aparțină, în special în perioadele de dificultăți economice sau de stimă de sine scăzută. Liderii care doresc să gestioneze nemulțumirea colectivă pot face acest lucru cel mai eficient oferind grupului un obiect narcisist – cineva sau ceva pe care să-l admire și cu care să se identifice.

Istoria oferă numeroase exemple de grupuri narcisiste – națiuni, mișcări politice și facțiuni rebele – adesea radicalizate și consumate de misiunea lor. Dar ce se întâmplă când cineva îi contestă ideologia? Au loc represiunea și violența. Are loc Regimul Terorii. Are loc genocidul din Armenia, Rwanda, Bosnia și Cambodgia. Au loc liste negre de scriitori, actori și regizori. Are loc asasinarea unor lideri și gânditori precum Caesar, Socrate, Troțki și Navalnîi. Are loc Holocaustul.

Putem analiza figuri celebre precum Napoleon și Hitler, care au subestimat iarna rusească deoarece percepția lor asupra realității era deja distorsionată, sau Mussolini, a cărui imagine de sine ca „Il Duce”, lider infailibil al Italiei, l-a orbit față de eșec. Însă adesea trecut cu vederea în studiile istorice este un continent care a suferit profund din cauza unor astfel de dinamici – Africa. Mai exact, „Perla Africii”, o țară fără ieșire la mare din Africa de Est: Uganda.

Idi Amin Dada Oumee s-a născut în 1925 în Koboko, un oraș din nord-vestul Ugandei, pe atunci parte a Protectoratului Britanic. Aparținea grupului etnic Kakwa, o minoritate din Uganda. Crescut de mama sa, Amin a primit o educație formală limitată. Se spune că a lucrat ca bucătar înainte de a se alătura regimentului King's African Rifles, un regiment al armatei coloniale britanice, în 1946.

O mare parte din puterea lui Idi Amin provenea din aspectul său intimidant. Avea o înălțime de aproximativ 1,90 m, era robust și avea o prezență impunătoare care îi făcea pe ceilalți reticenți în a-l confrunta. Amin a fost, de asemenea, un boxer și jucător de rugby desăvârșit, comandant al armatei ugandeze – o poziție care i-a dat puterea de a orchestra lovitura de stat din 1971 și de a prelua controlul asupra țării.

Pe 25 ianuarie 1971, în timp ce fostul președinte Obote se afla în străinătate, Idi Amin a preluat puterea printr-o lovitură de stat militară. El a susținut că acționează pentru a salva Uganda de corupție și a promis că va restabili democrația, precum și că va organiza alegeri libere și corecte. Inițial, mulți ugandezi au salutat preluarea sa.

Numai în primul an, se estimează că 10.000 de persoane au fost ucise de regim. Nenumărate altele au fost închise și torturate. Per total, regimul său a luat viața a aproximativ o jumătate de milion de oameni, consolidându-i lui Idi Amin locul ca unul dintre cei mai brutali dictatori ai secolului XX și câștigându-i titlul de „Măcelarul Ugandei”. El a vizat sistematic oponenții politici, minoritățile etnice precum Acholi și Lango, și pe oricine era perceput ca o amenințare, executându-i sau „făcându-i să dispară” fără proces. Amin a transformat Uganda într-un stat polițienesc, bazându-se pe o rețea omniprezentă de poliție secretă și armată pentru a monitoriza, intimida și pedepsi cetățenii, asigurându-se că disidența era practic imposibilă. El a eliminat aproape toți ofițerii superiori din armată, înlocuindu-i cu adepți loiali. În același timp, politicile sale – inclusiv expulzarea comunităților indiene și pakistaneze în 1972 și decizii economice nesăbuite – au prăbușit economia, provocând penurii pe scară largă, șomaj și un colaps al comerțului. Tortura, execuțiile publice și bătăile erau frecvente, lăsând țara traumatizată și izolată la nivel internațional, în timp ce capriciile personale ale lui Amin dictau viețile și moartea a mii de oameni.

Ceea ce este curios este cum a reușit să-și mențină puterea. Da, narcisism. A folosit istoria colonială pentru a crea diviziune și a-i împuternici pe africani, valorificându-le furia cauzată de anii de dominație colonială. Dar, pentru a face acest lucru, a trebuit să respingă complet Occidentul și să-l învinovățească pentru trecut. Cele mai clare semne ale narcisismului său se aflau în retorica sa. Se autointitula „Excelența Sa Președinte pe viață, Mareșalul de câmp Al Hadji Doctor Idi Amin Dada, VC, DSO, MC, Domnul tuturor fiarelor Pământului și peștilor mărilor și Cuceritor al Imperiului Britanic în Africa în general și în Uganda în special”. Oricât de modest ar suna, nu glumea. Prima revelație? O deconectare de la realitate. Robert Keeley, adjunct al șefului misiunii din Kampala, Uganda, 1971-1973, oferă mai multe informații despre Amin și imaginea sa de sine, inclusiv afirmațiile sale că a luptat în Birmania și în al Doilea Război Mondial. Calculele nu se leagă – era mult prea tânăr – dar spunea aceste povești ca să-și umfle egoul și să-și dea mai multe motive să fie admirat.

Totuși, Amin a lucrat și pentru a-și asigura sprijinul poporului său. A călătorit prin țară într-o ofensivă a farmecului în primul său an de dictator – și mai târziu, a expulzat comunitatea asiatică din Uganda, care conducea numeroase afaceri. Amin s-a promovat ca un apărător al drepturilor femeilor și a făcut spectacol plasând femeile în poziții guvernamentale de profil înalt. Dar, în spatele retoricii, a exploatat ideile tradiționale despre cum „ar trebui” femeile să se comporte – o modalitate de a controla și mai mult populația. El a interzis fustele mini în 1972, considerând femeile care urmăreau moda „imorale” și supunându-le umilinței și agresiunii publice.

„Măcelarul din Uganda” și-a proiectat propriul ego asupra statului, creând un sistem în care autoritatea sa personală devenea sinonimă cu puterea Ugandei însăși. Acest lucru i-a permis să intimideze, să manipuleze și să controleze oamenii, deoarece loialitatea și frica populației i-au întărit sentimentul de grandoare. Comportamentele oportuniste și egoiste au fost recompensate, adoptând trăsături care i-au reflectat viziunea egocentrică asupra lumii. Practic, societatea a devenit o reflectare a egoului său, unde supraviețuirea depindea de imitarea grandorii, ambiției și interesului său personal neobosit.

Deși domnia lui Amin aparține trecutului, iar Uganda se redresează economic și cultural, efectele sale sunt încă prezente și servesc drept exemplu de avertizare. Narcisismul este același peste tot – trebuie doar să-l priviți dintr-o perspectivă modernă și ați putea chiar să luați în considerare revendicarea Groenlandei.

Scris de

Modelați conversația

Aveți ceva de adăugat la această poveste? Aveți idei pentru interviuri sau unghiuri pe care ar trebui să le explorăm? Anunțați-ne dacă doriți să scrieți o continuare, un contrapunct sau să împărtășiți o poveste similară.