O aventură comună
„O fantomă bântuie Europa” este modul în care Marx deschide Manifestul Comunist, bazându-se pe puterea simbolică a formei lui Shakespeare. În Hamlet, mai precis, fantoma tatălui decedat nu este tocmai un vestitor al tragediei; are dimensiunea unei datorii neîndeplinite, cu nevoia de dreptate. Marx a folosit această greutate simbolică pentru a transfera această anxietate interioară în arena politică, fantoma revoluției care bântuia continentul. Fantoma, așa cum a fost portretizată, nu era un factor de teroare – ei bine, pentru unii așa era – ci simptomul unei absențe istorice care cerea prezență. Au trecut două secole de atunci, iar o altă fantomă ne bântuie, nu bazată pe clasă, ci pe existență – nu se găsește în fabrici, ci deasupra sufrageriilor private, fantoma singurătății, difuză și care complică politica. Europa nu este bântuită doar de revoluția care nu a venit; este bântuită de proximitate, pe care un pluralism democratic al participării cetățenești a dus-o la frustrare și dezintegrare socială.
Tema singurătății a inspirat mulți artiști, atingând probabil apogeul în timpul carantinei COVID, când operele lui Edward Hopper au devenit deosebit de relevante și populare, mai ales când se ia în considerare faptul că în lumea sa, singurătatea nu este o chestiune de „declin”, ci mai degrabă o stare naturală. Nu același lucru se poate spune despre fenomenul european al singurătății, o problemă odinioară „privată” a devenit publică, o plagă aproape politică, guvernele măsurând-o ca șomajul – cu ministere și contramăsuri precum „prescrierea socială”, răspunsul în sine mărturisind că problema apare ca un simptom al disfuncției sociale la nivel structural și nu la nivel atomic.
Datele de la Centrul European de Cercetare arată că peste o treime dintre cetățenii UE se simt izolați cel puțin o parte din timp, în timp ce unul din opt se confruntă cu izolare cronică. Privind caracteristicile calitative ale acestor cifre, se desprinde un tipar: tinerii sunt mai vulnerabili, cei care se confruntă cu nesiguranță financiară, iar cei care locuiesc singuri experimentează o intensitate mai mare – un aspect profund politic – în timp ce se subliniază faptul că, cu cât societățile noastre au devenit mai conectate prin digitalizare, cu atât legăturile sociale și încrederea au devenit mai fragile. Pandemia însăși, care pare a fi depășită cu mult acum, a creat această contradicție; deși a fost un produs al necesității, a creat o hipercomunicare care, în esență, a ascuns distanța emoțională.
